Iulia: Cum arată, o zi la job/ din viața Monicăi Radu, cu plusuri și minusuri?
Monica: Deşi programul de telemuncǎ se continuă, o să mă refer la zilele în care echipa se întrunește la birou. Se simplifică partea de comunicare cu managementul și cu colegii și, în mod evident, se ușurează luarea anumitor decizii. În plus, cum sistemele funcționează mai rapid, este de la sine înțeles beneficiul, același ca și pentru colegii mei.
În ceea ce mă privește, minusurile țin de accesibilitate: ușile foarte grele, imposibil de deschis, suprafețele denivelate sau foarte aderente sunt supliciul unei zile la birou. Sigur, mereu este un coleg amabil care să mă ajute dar ideal ar fi să fie doar conjunctural și nu necesar.
Întrucât lucrez într-o clădire nouă și am avut privilegiul a fi consultată în privința elementelor de accesibilitate, băile speciale sunt corect dotate și folosite. Iar aceste aspecte nu sunt doar detalii ci sunt esențiale deoarece pentru un utilizator de fotoliu rulant această necesitate face diferența dintre sănătate și boală. Este foarte important să se înțeleagă că spațiile dedicate trebuie să rămână exclusive și igienizate corespunzător.
Iulia: Raportându-ne la viața profesională, cât de dificil sau ușor a fost să obții un loc de muncă?
Monica: Trebuie spus că accidentul avut loc în 1997. Aveam 22 de ani și era puțin înainte de susținerea licenței la Facultatea de Litere din București. Am avut, deci, posibilitatea să parcurg mare parte din ciclul meu educațional în condiții de viață obișnuite, ceea ce contează esențial.
Dificultatea a ținut de posibilitățile de acces și deplasare, extrem de reduse la vremea respectivă. Nu dețineam un autoturism, nu aveam acces la informație, locuiam în mediul rural, posibilitatea de a ieși din acest tablou sau de a găsi un loc de muncă era greu de imaginat. Legea care reglementează protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități a apărut abia în 2006, așadar cu atât mai greu se putea imagina un loc de muncă accesibil.
Am lucrat ca traducător prin propriul PFA până în 2014 când am încheiat cu diplomă de licență studiile Facultății de Științe Economice și m-am înscris în audiență la președintele unei companii care lucra în domeniul construcțiilor metalice. Audiența a devenit un interviu serios deși întrebarea inițială a fost dacă am nevoie de acest loc de muncă sau doar vreau să ies din casă...
Am fost acceptată ca traducător pentru documentația tehnică și imediat au fost începute amenajările necesare pentru accesibilizarea căilor de acces către birou și a toaletei adaptate. În plus, recent achiziționasem și un autoturism adaptat și, iată, puteam susține programul de lucru.
Consider că plusul de valoare pe care o pregătire profesională consistentă o aduce în viața unei persoane care experimentează o dizabilitate este esențial.
Iulia: Ai întâmpinat de-a lungul timpului, obstacole la angajare?
Monica: În demersurile mele de a găsi un loc de muncă în București, după depunerea CV-ului online am fost contactată prin telefon. Totul a decurs foarte bine până când am întrebat daca postul este accesibil pentru mine, ca utilizator de fotoliu rulant. Atunci am simțit deruta recrutorului care nu avea nici un răspuns disponibil...
Imaginați-vă situația penibilă în care ar trebui ca prima specificație de pe un CV să fie handicapul, dincolo de care studiile universitare, de masterat și chiar doctorat pot trece neobservate.
Am resimțit această frustrare care pleca de la faptul că departamentul de resurse umane nu avea pregătirea necesară, de la neadaptarea structurii (instituție sau companie) la cerințele legii care prevede posturi deschise persoanelor cu dizabilități pentru unitățile cu mai mult de 50 de angajați. Respectarea acestei prevederi trebuie să antreneze schimbări, disponibilități, competențe la toate nivelurile din cadrul respectivei unități. Anularea experienței și valorii cunoștințelor prin evaluarea exclusivă a capacităților fizice a fost cea mai umilitoare situație în care m-am găsit, cu atât mai mult cu cât, dacă în cazul altor motive de refuz te poți învinui de a nu fi investit mai mult în propria pregătire, în cazul unui handicap niciun efort nu schimbă realitatea proprie.
Iulia: Din păcate, în România, angajarea persoanelor cu dizabilități reprezintă, încă o problemă des întâlnită. Cum crezi că am putea motiva, convinge angajatorii să fie mai deschiși, mai curajoși, când vine vorba de acest subiect și poate chiar să nu le angajeze doar pe posturile dedicate?
Monica: Într-adevăr, este foarte important ca angajările să nu se facă doar pe posturile dedicate.
Competențele cu care un om poate veni îl pot face eligibil pentru poziții diferite față de postul vizat/ disponibil inițial. Ar ține de inteligența recrutorului ca el să estimeze corect abilitățile persoanei evaluate și de colaborarea cu alte departamente interesate pentru a face adaptările necesare.
Angajatorii pot fi motivați în primul rând de cifrele care demonstrează nu doar economiile ci și profitul înregistrat de companiile care au aplicat prevederile Legii 448/ 2006 și au angajat curajos persoane cu dizabilități. Trebuie să înțelegem că este un domeniu în care este nevoie de o expertiză în plus și de organizare coerentă mai ales că 1/8 din populația globului experimentează o formă de handicap.
Este imperios necesar un proiect D&I adaptat care să acopere formarea la toate nivelurile, pentru ca toate aspectele generale să se succeadă corect și să existe o procedură internă la care să se poată face apel constant. Ceea ce în mod evident ar reduce timpii de reacție și de integrare.
Dincolo de reușita socială lăudabilă, integrarea persoanelor cu dizabilități extinde substanțial, calculabil, sustenabilitatea companiei.
Iulia: Dincolo de cadrul legal, ce ar trebui să știe, cum ar trebui să se pregătească angajatorii pentru a primi în echipă o persoană cu dizabilități?Monica: Persoanele cu dizabilități vor să fie recunoscute pentru competențele lor profesionale la fel ca orice alt angajat. Condescendența este de evitat. Totuși, o anumită flexibilitate a programului și personalizări la pachetele de beneficii sau asigurări medicale ar fi elemente la care se poate lucra pentru introducerea acelor modificări prin care sumele alocate să poata fi realmente utilizate eficient și să vină în întâmpinarea și acoperirea nevoilor existente.
Iulia: Să revenim la puterea exemplului personal. Ce presupune pentru tine adaptarea spațiului de lucru?
Monica: Adaptarea spațiului de lucru înseamnă libertate de mișcare și siguranță. La fața locului descoperim că sunt mici detalii care fac diferența până și în acest domeniu.
Voi fi foarte specifică spunând că siguranța începe de la locul de parcare, parcurge tot traseul până în birou/loc de muncă propriu-zis și nu exclude, ci dimpotrivă, trece prin grupul sanitar care trebuie să fie adaptat și perfect igienizat. Detaliile acestea nu trebuie să fie decât o normalitate.
În afară de acestea, în ceea ce mă privește, devine dificil dacă trebuie să folosesc un badge iar senzorul este plasat la o înălțime mai mare de 1.20 m sau dacă ușile sunt grele și se deschid manual.
Iulia: Care ar fi acea situație care ti-a arătat că poți conta pe sprijinul colegilor? Dar una care ti-a demonstrat contrariul, dacă a existat?
Monica: Am avut șansa să lucrez în ultima perioadă pentru o echipă excelentă unde am fost foarte bine susținută încă din prima zi de muncă dar și pe întregul parcurs, atât din partea departamentelor de resurse umane și management cât și de colegi. Totuși îmi amintesc o experiență anterioară, extrem de dificilă, când suprasolicitarea m-a dus în pragul unei intervenții chirurgicale dificile și cu o perioadă de recuperare care s-a prelungit pe durata a patru săptămâni. În tot intervalul a existat o presiune greu de suportat din partea managementului în condițiile în care să scurtez perioada de recuperare însemna risc vital...
Am constatat că nu exista niciun fel de pregătire pentru înțelegerea sau gestionarea situației și, din păcate, nicio preocupare în acest sens.
Lipsa de empatie și de siguranță de care am avut parte atunci m-a și determinat să părăsesc acel loc de muncă la scurt timp după aceea.
Iulia: Ce sau cine te motivează să mergi mai departe, atât pe plan profesional, cât și personal?
Monica: Pentru mine motivația este strâns legată de bucurie: bucuria de a cunoaște oameni și de a împărtăși informații, experiențe, emoție, bucuria de a construi planuri și de a urma pașii necesari pentru a le îndeplini.
Totodată, mă bucur de lucruri simple. Cred în faptul că implicarea reală în propria viață și evoluție te hrănește cu tot ce e nevoie pentru o viață excepțională.
Iulia: Care sunt cele mai mari realizări ale tale de până acum?
Monica: Fiecare zi poate fi o izbândă importantă pentru fiecare dintre noi dacă îi dăm valoare timpului trăit.
Un proverb chinezesc zice: „Să nu faci tot ce poți.” Deseori mă gândesc că nu am ajuns la această înțelepciune dar nu îmi pare rău. Aș putea vorbi despre realizările personale, studii, cartea publicată, întâlniri sau colaborări cu diverse personalități, participarea la evenimente sau competiții internaționale alături de echipa paralimpică de tir cu arcul a României.
Totuși, cele mai extraordinare împliniri vin prin copiii mei, toți trei născuți după accident. Sunt extraordinar de mândră de evoluția lor spectaculoasă. Cel mare este în ultimul an la Academia de Aviație Militară, pilot în formare, al doilea - student la Facultatea de Arhitectură București iar mezina, la 14 ani, uimește cu talentul în domeniul artelor.
Iulia: Ce sfat le-ai da persoanelor cu dizabilități în căutarea unui loc de muncă, care ar fi cele mai importante principii după care să se ghideze? Cum ar putea gestiona teama sau chiar repercusiunile unei uși închise?
Monica: Este foarte greu să dai sfaturi unor oameni care-și poartă demn de-a lungul anilor istoriile personale cu un efort despre care cel mai adesea nu știm nimic.
Dacă mi-ar fi cu putință, mi-aș dori ca fiecare să conștientizeze că poate fi (și deja este!) un membru important al societății și că prezența lui aduce, fără îndoială, un plus de valoare echipei căreia decide să se alăture. Orice izbândă este infinit mai prețioasă când este produsul propriului efort.
Trăim în condiții de viață diferite și deseori ne obișnuim să credem despre noi înșine ceea ce ne transmit ceilalți deși ei ne văd, poate, doar prin prisma dizabilității. De fapt, continuu, putem mai mult și depinde de fiecare dintre noi să descoperim cine suntem și ce putem oferi cu adevărat.
Știu cu certitudine că această descoperire merită efortul și ca înmulțirea talanților este datoria fiecăruia, fără excepție, față de sine însuși.
Autor: Iulia Ghinea, practicant Employer Branding @Renault Group România
Sursă foto: arhivă personală
