Câțiva ani am lucrat în Franța, a fost o experiență profesională, culturală și personală care m-a format. A fost o deschidere extraordinară. Am admirat oameni aflați la vârste cu toate cifrele, cu capitaluri economice, sociale și culturale diferite. Am învățat foarte multe lucruri de la femei și bărbați din diferite țări, de profesii diferite, din culturi diferite.
Azi scriu doar despre colege, despre câteva îmi amintesc în mod special.
De la una am învățat să nu pun presiune, că își punea ea destulă și obținea rezultate.
La a doua am admirat o înțelepciune în felul în care trata situațiile complicate, provocate de cocoși, idei și orgolii ierarhice; nu am reușit niciodată să mă apropii de performanțele ei. În privirea ei vedeai că știe, că știe și ce simți, și ce gândești, că nu poate fi în mod deschis de partea ta, dar că te ajută altfel, că supraviețuirea ei îndelungată o făcuse ultranecesara, deci inamovibilă.
La a treia am admirat o onestitate, o sinceritate dezarmantă, cu care așeza pe oricine la locul lui. Impecabilă, senină, tranșantă. Odată mi-a spus că știu gramatica franceză mai bine ca ea, am crezut că mă ia peste picior, dar mi-a arătat unde greșise; un fleac, dar asta m-a obligat să învăț și mai multă gramatică, să scriu și mai atent, să vorbesc și mai bine în fața ei și a echipei.
Orice francez te prinde „au subjonctif et concordance des temps”. Dacă treci aici, ai mai multe șanse să fii respectat.
A patra era o bucurie; să o vezi, să comentezi titlurile de presă, să îi admiri ținutele, să o auzi râzând, să organizezi evenimente, să dai marelui șef un raport; era un zâmbet viu, strălucitor, expresie a unei personalități frumoase care purta haine rafinate; își marca teritoriul cu zâmbet, spre deosebire de câini.
Revenind în țară, am lucrat în alte medii.
Acum 20 de ani am avut o colegă care deschidea ușa cu o ironie, deschidea discuția cu o replică plină de umor, deschidea inima cu o glumă. Era familiară și îți transmitea în același timp să nu îți iei nasul la purtare, era caldă și nu doreai să te ardă, avea replică de mângâiat pisicuțe, dar și de tăiat piatră, depinde ce meniu alegeai.
Părea că ia totul în glumă, dar în spate, dacă te ducea capul, intuiai efortul, munca asiduă, așezată, pasiunea, rezistența la intemperii; putea trata chestiuni pentru care alții convocau board-ul, doar dând ochii peste cap, cu naturalețea cu care își punea o ceașcă de ceai. Era tonică, prezentă, veselă, deschisă la minte; era un spectacol care conducea echipa, care însuflețea reuniunile echipei; la ședințele de business la care alții erau rigizi, ea se purta de parcă eram la team building și atunci atmosfera devenea relaxată.
Dacă șeful era creierul echipei, axat pe business, pe crearea de valoare, ea era inima echipei, axată pe atmosfera în care se făcea totul.
Cu ajutorul acesteia puteai înghiți broaște, altfel indigeste.
Am învățat de la ea cum să te bucuri de ceea ce faci și de cine ești, chiar în condiții delicate, cum să supraviețuiești cu zâmbetul pe buze în imperiul triștilor.
Am mai avut și o colegă extrem de inteligentă, foarte bună profesional, un reper, admirată de echipă și mai ales de cele și cei pe care îi creștea. Nu era populară, era respectată. Era singura care punea la punct dragonii, cu argumente tehnice beton și cu o inteligență care aproape îngheța sângele în vine.
Privirea ei se așeza doar pe ființe și lucruri cu sens, care meritau; te prindeai imediat cine din camera era bun și cine poate pleca liniștit oriunde.
Dacă îți vorbea, erai deja cineva. Știa foarte bine ce făcea, cine era, de unde până unde era expertă; avea marea eleganță de a nu se pronunța pe teritorii pe care nu le stăpânea (lucru pe care îl face majoritatea oamenilor).
Am învățat de la ea o anumită dimensiune a profesionalismului, o anumită etică.
Am lucrat frumos cu o colegă de o grație desăvârșită, intelectual rafinat, care mergea la concerte de muzică clasică fără să anunțe pe facebook, care citea nu numai prezentări ppt, ci și cărți; care analiza excelurile și graficele cu două minți simultan, până înțelegea semnificația ascunsă după a treia foița de aur.
Care era un om bun, care nu putea spune nu, care nu putea critica un coleg, valoriza partea bună a oamenilor și ignora partea lor gri cu o eleganță care îi făcea să se așeze mai apăsat în banca lor.
Discuțiile cu ea degenerau întodeauna în cultură și civilizație, creând momente încântătoare chiar și în urma unor raportări plicticoase. Descopeream că aveam câteva steluțe în comun pe cerul negru al nopții și ne bucuram de lumina lor, alături de alți colegi cu care împărtășeam valori.
Am învățat de la ea să apreciez faptele, livrabilele, ce dau oamenii, cu pasiune, cu efort, cu minte și suflet.
